Psaltirea Hurmuzaki

Colaționare: Roxana Vieru

Prezentare text: Bogdan Țâra

Traducere prezentare: Adina Chirilă

 

Text biblic, utilizat curent în ritualul bisericesc.
Manuscrisul, cu numărul de catalog 3077, se păstrează la Biblioteca Academiei Române, unde a ajuns ca donație făcută de istoricul bucovinean Eudoxiu Hurmuzaki în anul 1904. 
Calitatea de text original sau de copie a Psaltirii Hurmuzaki a generat discuții ample și, nu o dată, controversate. I.-A. Candrea și alți cercetători au susținut că avem a face cu „autograful traducătorului din slavonește” (Candrea 1916: L), în vreme ce G. Pascu, Ov. Densusianu, A. Avram, I. Gheție ș. a. au argumentat ideea ca textul ajuns pînă la noi este o „copie executată după o psaltire slavo-română de un scrib care proceda uneori la modificări ale textului român (prin confruntare cu versiunea originală sau apelînd la altă traducere românească)” (Gheție / Teodorescu 2005: 18-19).
Traducerea în română s-a făcut după o versiune sîrbească a Psaltirii, realizată de Branko Mladenović, în 1346 (Candrea 1916: CXII), sau după o altă traducere slavonă, care păstrează unele particularități ale textului sîrbesc (Mareș 1982 a: 200).
Conform descrierii făcute de I.-A. Candrea, este „un volum de hîrtie groasă, înalt de 205 mm, lat de 141 mm și legat între două scoarțe de lemn îmbrăcate în piele” (Candrea 1916: XLVI). Scris cu cerneală maro, pe hârtie italiană, textul are, în general, înălțimea „de 165 mm, iar lungimea rîndurilor se înscrie între 23 mm (5 ͮ /26) și 105 mm (34 ͬ /14), cele mai multe rînduri avînd între 80 și 100 mm” (Gheție / Teodorescu 2005: 11). Grafia este relativ îngrijită, dar sunt numeroase omisiuni și greșeli, corectate ulterior de scrib.
Filigranele hîrtiei sunt de două feluri: unul reprezintă „o corabie cu vîsle, avînd în vîrful catargului un steag”, iar altul, „o ancoră simplă” (Mareș 2000: 275-283).
Psaltirea Hurmuzaki ar putea fi cel mai vechi dintre textele rotacizante și cea mai veche traducere a psalmilor în limba română, cunoscută pînă acum. Neexistînd alte indicii privitoare la datarea acestui manuscris, specialiștii au recurs la studiul filigranelor hîrtiei pe care a fost scris, dar rezultatele, chiar dacă sînt asemănătoare, nu sînt identice. Astfel, I.- A. Candrea îl datează între 1500 și 1520 (v. Candrea 1916: XCII-XCIV), P. P. Panaitescu, pornind  de la cercetările lui I.-A. Candrea, propune perioada 1500-1515 (Panaitescu 1065: 75), iar Al. Mareș, întemeiat pe o cercetare mai amplă, extinsă și în arhivele venețiene, consideră că textul putea fi scris între 1491 și 1516 (v. Mareș 2000: 682-683). Ion Gheție și Mirela Teodorescu, autorii ediției critice din 2005, evită să se pronunțe în această privință, exprimîndu-și speranța că cercetările viitoare vor stabili „cu exactitate anul cînd a fost copiată Psaltirea Hurmuzaki” (Gheție / Teodorescu 2005: 19). 
Împreună cu celelalte manuscrise rotacizante, Psaltirea Hurmuzaki a fost localizată, de N. Iorga, I.-A. Candrea, Al. Rosetti, G. Ivănescu ș.a., în Maramureș, iar de I. Gheție, Al. Mareș, Mirela Teodorescu ș.a., în „colțul sud-vestic al țării (Banat-Hunedoara), fiind copiat apoi în Moldova. Existența unui intermediar nord-ardelenesc rămâne incertă în stadiul actual al cunoștințelor noastre de dialectologie istorică a limbii române” (Gheție / Teodorescu 2005: 21). Au fost emise și alte ipoteze cu privire la zona în care s-au făcut aceste traduceri, dar singura opinie acceptată de majoritatea cercetătorilor este că textele ajunse pînă la noi au fost copiate în Moldova, mai precis în Bucovina ( cf. Gheție 1976: 257-268; Gheție / Teodorescu 2005: 20).
Comparînd această scriere cu celelalte texte similare din secolul al XVI-lea, manuscrise ori tipărite, și cu Psaltirea lui Dosoftei (1680), I. Gheție identifică numeroase asemănări, care-i îngăduie să afirme că „versiunea conținută de Psaltirea Hurmuzaki a cunoscut o anumită răspîndire atît în secolul al XVI-lea, cît și în secolul următor” (Gheție / Teodorescu 2005: 22; vezi, mai pe larg, Gheție 1978: 51-57).
Cu privire la persoana copistului sau a traducătorului acestui text, nu există, ca și în celelalte scrieri rotacizante, nici o informație în manuscrisul ajuns pînă la noi. S-au emis însă mai multe ipoteze, întemeiate pe argumente lingvistice și de istorie culturală, după care acesta ar fi fost o persoană cu o cultură modestă, eventual „un preot de țară, probabil de origine ardeleană, cunoscător al slavonei și al  latinei”, cum credea N. Iorga (v. Gheție / Mareș 1985: 303; v. și Iorga 1925: 103, 116-117) sau un călugăr maramureșean venit din Bihor (Drăganu 1914: 7), ori, poate, chiar un sas din zona Bistriței, trecut la husitism (Drăganu 1922-1923: 497-499; vezi și alte păreri la Gheție / Mareș 1985: 303).
Pînă în prezent, acest manuscris a fost editat în două ediții: una de popularizare (Psaltirea Hurmuzaki. Transliterație, prefață și note de C. Ciuchindel, București, 1979) și alta academică (Psaltirea Hurmuzaki, I. Studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Ion Gheție și Mirela Teodorescu; II. Indice de cuvinte de Rovena Șenchi, București, Editura Academiei Române.
Pentru varianta digitizată a Psaltirii Hurmuzaki am utilizat, ca text de bază, ediția critică publicată de Ion Gheție și Mirela Teodorescu. În acest scop, am colaționat textul transcris cu litere latine cu originalul scris în alfabet chirilic și am operat, în unele cazuri, modificări, reinterpretînd unele slove din perspectiva normelor de transcriere stabilite pentru toate textele incluse în Corpusul electronic sau corectînd unele erori.

BIBLIOGRAFIE

Chivu, Gheorghe / Costinescu, Mariana 1974: Bibliografia filologică românească. Secolul al XVI-lea, București.
Candrea, I.-A. 1916: Psaltirea Scheiană, comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII traduse din slavonește, vol. I, București, p. XCII-XCIV.
Ciobanu, Ștefan 1947:  Istoria literaturii române vechi, vol. I, București.
Drăganu, Nicolae 1914: Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu și Codicele Martian, București.
Drăganu, Nicolae 1922-1923: Manuscrisul Liceului Grăniceresc „G. Coșbuc” din Năsăud și săsismele celor mai vechi manuscrise românești, în „Dacoromania”, III, p. 472-508.
Gheție, Ion 1968: Maramureșul anilor 1500, patrie a textelor rotacizante?, în LR, XVII, nr. 3, 147-182.
Gheție, Ion 1974: Psaltirea Hurmuzaki – copie sau original? în SLLF, III, p. 241-259.
Gheție, Ion 1975: Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei.
Gheție, Ion 1976: Moldova și textele rotacizante, în LR, XXV, nr. 3, p. 257-268.
Gheție, Ion 1978: Psaltirea Hurmuzaki și filiația psaltirilor românești din secolul al XVI-lea și al XVII-lea, în LR, XXVII, 1978,nr.1, p. 51-57.
Gheție, Ion 1982: Contribuții la localizarea psaltirilor românești din secolul al XVI-lea, în VTR, p.147-182.
Gheție, Ion / Mareș, Al. 1985: Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică.
Gheție, Ion / Teodorescu, Mirela 2005: Psaltirea Hurmuzaki, I. Studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de ~ , București, Editura Academiei Române
Iorga, Nicolae 1925: Istoria literaturii românești, I, ediția a II-a, București.
Istrate, Gavril 1959: Un fonetism propriu Psaltirii Scheiene, în „Studii și cercetări științifice” (Iași), filologie, nr. 1-2, p. 131-135, republicat în Limba română literară. Studii și articole. Ediția a II-a revizuită și adăugită, [Iaşi], Tipo Moldova, [2009], p. 31-36. 
Ivănescu, G. 1980: Istoria limbii române, Iași, Editura Junimea.
Ivănescu, G. 1989: Studii de istoria limbii române literare, Ediție îngrijită și Postfață de Al. Andriescu, Iași, Editura Junimea, p.15-52.
Mareș, Al. 1982 a: Originalele primelor traduceri românești ale Tetraevanghelului și Psaltirii, în VTR, p.183-205.
Mareș, Al. 1982 b: Filiația psaltirilor românești din secolul al XVI-lea, în VTR, p. 207-261.
Mareș, Al. 2000: Considerații pe marginea datării Psaltirii Hurmuzaki, în LR, XLIX, nr. 4-6, p. 675-683. 
Panaitescu, P. P. 1965: Începuturile și biruința scrisului în limba română, București. 
Rosetti, Al. 1986: Istoria limbii române, I. De la origini până la începutul secolului al XVI-lea. Ediție definitivă, București.