Notă asupra ediției

 

I. Cîmpul de lucru

1. Secolele slovelor. Timp de peste trei secole, în cultura română s-a scris cu alfabetul chirilic. Indiferent de numărul şi de valoarea textelor acestei perioade, din punct de vedere cultural şi lingvistic, recuperarea lor lingvistică și punerea lor la dispoziţia culturii şi ştiinţei româneşti constituie datoria oricărui prezent conştient de istoricitatea umanităţii. Efortul acesta, însă, este mai anevoios decît trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin.

2. Căutarea principiilor de acțiune. A trecut mai mult de o sută de ani de cînd lingviştii şi filologii încearcă să afle un consens rezonabil în legătură cu principiile de transcriere a acestor texte, iar încetarea – ani de-a rîndul cu intermitenţă, astăzi aproape complet – a acestor discuţii nu a însemnat vreodată că acordul se limpezeşte într-o zonă comună, că, adică, procese complexe şi orientate au generat raţionamente solid aşezate pe baze ştiinţifice riguroase, avîndu-se în vedere echilibrul între toate aspectele implicate în mod necesar într-un astfel de proces de statornicire a unui cadru general şi a unor practici şi soluţii eficiente.

Astfel se face că procesul transcrierii desfăşurat de-a lungul mai multor decenii nu a urmat dialogului real, soluţiile lăsîndu-se orientate de opinii mai degrabă teoretice şi izvorîte din felurite considerante, nu mereu decurgînd din principiile cercetării diacronice, diatopice și diastratice a unor texte scrise în perioade de constituire a grafiei, ortografiei și aspectului literar al unei limbi. Situaţia nu este lesne de rezolvat, prilejul unor astfel de comportamente fiind favorizat de caracterul realmente complex al chestiunii.

3. Acțiunile nelingviștilor. Lucrînd intens, pentru nevoi proprii şi fără a căuta neapărat un consens – obţinut firesc şi ca o consecinţă a transcrierii într-o modalitate aproape „naturală” –, alte categorii de specialişti (în special istorici) au ajuns la soluţii rezonabile, satisfăcătoare pentru propriile nevoi. Cu toate acestea, nivelul fundamental al unui text, cel care se impune a fi corect reconstruit pentru a putea apoi permite toate celelalte tipuri de analize, interpretări şi construcţii, este cel lingvistic. De aceea, pentru acurateţea oricăror tipuri de prelucrare ulterioară, de importanţă crucială este ca nivelul lingvistic să fie descoperit şi redat pe baza exclusivă a principiilor pur ştiinţifice, nealterate de factori şi mize dinafara ştiinţei.

4. Eforturile lingviștilor. Fie că sînt teoretice, enunţînd principii şi oferind soluţii raţionate (D.D. Russo, Critica textelor şi tehnica ediţiilor), fie că sînt teoretico-aplicative, avînd în vedere un grup de texte supuse analizelor detaliate spre a se extrage principii raţionate, solid argumentate din perspectiva foneticii istorice (A. Avram, Contribuţii la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte româneşti), fie că sînt capitole preponderent teoretice ale unor lucrări mai ample, fie că sînt articole aplicate, fie că sînt note ale editorilor de texte sau mici discuţii în cadrul unor lucrări de sinteză, monografii sau studii lingvistice, textele care încearcă să găsească principii sau să ofere soluţii constituie contribuţii izolate unele de altele în ansamblul ştiinţei româneşti și arareori comunică între ele.

Dintre acestea, doar prima lucrare menţionată se ocupă în mod special, explicit şi programat de instituirea unor principii de transcriere generale şi călăuzitoare, şi doar cea de-a doua are în vedere aflarea unor soluţii concrete de transcriere, pe baza observării situaţiei din mai multe texte şi în temeiul conferit de ştiinţa foneticii istorice. Ocazia şi nevoia de a transcrie cîte un text sau grup de texte nu au determinat apariţia unei soluţii globale, continuîndu-se oarecum situaţia din perioada veche: fiecare „şcoală” a transcris conform unor principii proprii, întemeiate pe propriile raţionamente, mai degrabă reafirmîndu-şi poziţia, evidenţiind dezacordurile cu celelalte „şcoli”, îndepărtînd speranţa găsirii necesarei poziţii comune, decît căutînd un compromis roditor și eficient.

Deşi nu lipsesc lucrările care să conţină principii, opinii, precizări, analize concrete etc. cu privire la tipul şi la modalităţile concrete în care o astfel de transcriere ar trebui făcută, şi nici lucrările mai detaliate (puţine), care se străduie în aceeaşi direcţie, deşi se poate concepe o lucrare de sinteză care să conţină soluţii, căi şi metode viabile, întemeiate pe fonetica istorică, în momentul de faţă, din diferite motive – plecînd de la scăderea interesului pentru acest subdomeniu, trecînd prin slaba comunicare şi chiar izolarea diferitelor direcţii, şi ajungînd pînă la efectele reacţiei la cele două cauze anterioare (în special consolidarea internă şi izolarea diferitelor direcţii) –, este greu de imaginat un proces de unificare a concepţiilor, metodelor şi practicilor concrete referitoare la transcrierea textelor româneşti scrise cu alfabet chirilic, fie şi doar a celor din secolul al XVI-lea – cel mai important sub multe aspecte şi, totodată, cel care ar putea oferi premisele cele mai ample, pentru a obține cea mai sănătoasă soluţie a chestiunii.

5. Cercetătorii români și cei străini. De aceea, chestiunea transcrierii textelor româneşti scrise cu alfabet chirilic nu are o soluţie unitară, unanim acceptată de către cercetătorii români sau de către româniştii şi romaniştii neromâni. În general, cei din urmă îndeamnă unanim și categoric către transliteraţie, ca fiind soluţia ideală. Dotaţi cu o altă perspectivă, cu maximă certitudine mai adecvată şi de mai mare fineţe, dar şi avînd în vedere mult mai multe funcţiuni pentru un produs al transcrierii, cercetătorii români sînt de acord că soluţia cea mai potrivită pentru redarea unor astfel de texte este transcrierea fonetică interpretativă. Discuţiile de pînă acum – multe în cadru informal, purtate la nivel teoretic, adesea însoţite de numeroase exemple concrete extrase din diferite texte – arată că deşi pentru fiecare dintre diacroniştii români (paleografii filologi şi istorici ai limbii), sub denumirea transcriere fonetică interpretativă se află o realitate destul de limpede și de definită, la nivel de ansamblu aceasta este fărîmiţată şi necoincidentă.

6. Transliterația și transcrierea fonetică interpretativă. Cu diferite gradaţii, paleta de posibilităţi se întinde de la filologii pentru care acest tip de transcriere solicită ajustarea textului la sistemele fonologic şi morfologic (pe care le atribuie ei înşişi limbii textului, adesea judecînd în funcţie de situaţia actuală, alteori în consecvenţa întrezăririi unei „norme a textului”), pînă la cei care consideră că aşa cum transliteraţia are merite incontestabile, dar nu poate fi aplicată exclusiv şi în deplină consecvenţă cu sine, tot astfel, transcrierea fonetică interpretativă are mari merite, dar nu poate fi lăsată să acţioneze de una singură. Lăsate în voia lor, ambele ar oferi sisteme inexistente: prima ar dicta un sistem în strictă conformitate cu desenele de pe hîrtie, cea de-a doua ar da frîu liber născocirii unei multitudini de sisteme, conforme cu interpretările (mînate de intuiţii, opinii, credinţe, intenţii) lingvistului. De-a lungul vremurilor, ori de cîte ori au încercat să orienteze nivelul fonetic, gramatical, lexical-semantic, aceşti participanţi la viaţa lingvistică a comunităţii au greșit, din simplul motiv că, într-o știință precum lingvistica, nu există legi din clasa celor existente în științele naturii, dotate cu universalitate, infailibilitate și previzibilitate. Așa cum, în lingvistică, orice încercare de predicție este temerară, tot astfel majoritatea încercărilor de a afla realități trecute, în lipsa cunoașterii unor aspecte de nuanță ale acțiunii unor legi și principii, și mai cu seamă pe fondul unei neașezări normative, riscă să conducă la construcții lipsite de corespondent în realitatea trecută. De aceea, credem că lingvistul trebuie să rămînă un constatator competent, chiar asumîndu-și oscilațiile și carențele etapei pe care o cercetează, cu inconfortabila consecință a incompletitudinii rezultatelor sale. În lipsa materialului care să permită inducția de încredere, orice deducție ar fi hazardată.

7. Complementaritatea celor două căi. Pe calea transliteraţiei, filologul îşi onorează respectul faţă de text, pe cea a transcrierii fonetice interpretative el ajustează erorile către care transliteraţia conduce inevitabil. În primul caz pare că el are a stabili nişte corespondenţe între grafeme, dar nu poate face acest lucru ignorînd nivelul fonetic reprezentat de acele grafeme. Metoda formală pe care a ales-o îl îndeamnă la a presupune la scriptor nu doar consecvenţă grafică, ci şi consecvenţă fonetică în interiorul relaţiei grafem-fonem (uneori, sunet). De aceea, în esenţă, cel de-al doilea tip de abordare nu ar trebui să fie cu adevărat o altă cale, ci doar ajustarea şi acomodarea celei dintîi la realitatea inconsecventă şi dinamică a procesului de scriere într-o limbă care abia învăța să scrie, abia îşi definea aspectul literar, procesul scrierii desfăşurîndu-se concomitent cu cel de selectare a formelor normei lingvistice care urmau a constitui norma literară. Cel de-al doilea caz, aşadar, ar trebui să fie întemeiat pe datele foneticii istorice şi să urmărească aspectul istoric pe care textul îl dezvăluie – adesea cu parcimonie şi echivoc, șovăielnic și carențial –, scopul său fiind aflarea a ceva ce există, aşa cum există, nu inducerea a ceea ce rezultă din presupuneri greu de verificat, edificate pe temeiul unor deziderate, cu alte cuvinte cauza formală de la baza textului, nu cea din mintea lingvistului de astăzi.

Desigur, spre deosebire de cazul – imposibil şi aberant – al adoptării exclusive a transliteraţiei, implicarea transcrierii fonetice interpretative sporeşte necesitatea – imperioasă şi implicită – de a lua numeroase decizii. În fapt, cele două nu se pot lipsi una de alta deoarece nu există în stare pură, după cum nici realitatea pe care se străduie a o scoate la iveală nu s-a constituit și nu a existat exclusiv într-un fel sau în celălalt. Scrierea – în general şi ca act – este un fapt dotat în sine cu principiul consecvenţei, manifest prin numărul limitat de caractere alfabetice şi relaţia biunivocă a acestora cu fonemele. Acest fapt sprijină prezenţa principiului transliteraţiei. Totodată, scrierea notează uzul (uneori pe cel ocazional, adesea pe cel frecvent), adică o realitate (uneori mai mult fonetică, alteori mai mult fonologică) care, la nivelul comunităţii, tinde către o medie relativ stabilizată. Nefiind uzul stabil, iar norma care se contura neprezentînd pragul de frecvență care generează stabilitate, rezultă că transcrierea poate avea uniformitatea cerută de transliteraţie doar atunci cînd frecvența notațiilor o permite, dar și că atunci cînd se află în contradicţie cu realitatea fonologică este necesar apelul la corecția științifică numită transcriere fonetică interpretativă.

O consecință a transliteraţiei – de a tinde către segregarea nivelului fonetic, pe baza centrării exclusive asupra nivelului grafic – are drept pandant o consecință a transcrierii fonetice interpretative – de a tinde către unificarea fonologică, ignorînd anumite realităţi fonetice, de ordin istoric (în special pentru cazurile în care nivelul fonetic îl reflecta întocmai pe cel fonologic, din perspectivă actuală aceea fiind o etapă care astăzi pare a fi ţinut exclusiv de vorbirea ocazională şi dialectală, regională sau locală). Ambele metode tind să se concentreze exclusiv asupra unei căi, a unui tipar, a unei soluţii pe care le consideră dotate cu virtutea de a rezolva totul. Ambele tind să ignore necesitatea complementarităţii, iar puse împreună ambele tind către concurență, nu către colaborare.

Lingvistul are de luptat cu acest tipar conflictual complex, lucru care poate fi făcut doar cu luciditatea utilizatorului imparţial de instrumente. Credem că principiile de la baza transliteraţiei trebuie păstrate activ în minte şi conjugate cu flexibilitatea celor care interpretează grafia în sens fonetic, avînd astfel posibilitatea de a păstra fidelitatea faţă de un anumit prag al nivelului grafic, de a evita abuzurile interpretative, dar şi de a ajusta ceea ce ar dicta transliteraţia, în cazul în care fonetica istorică ar avea date îndeajuns de sigure încît că contrazică grafia, nu doar flagrant, ci și cu justificată încredere. Este nevoie ca ambele principii să se strunească reciproc, spre a se evita atît aberaţiile formei, cît şi rătăcirile interpretării.

8. Fundamentele actului de transcriere. Examinarea realităţii obiective arată că elemente de maximă concreteţe şi avînd capacitate necesar-coercitivă, adică cele constituite de cadrul istoric – atît ca stare, cît şi ca proces –, au trecut prin procese evolutive, de natură să le modifice substanţial. Situaţia fărîmiţată, generată de: a) existenţa mai multor şcoli de grafie (starea şi activitatea lor fiind complicată de existenţa mai multor tradiţii, curente şi influenţe exercitate asupra acestora); b) transformările suferite de-a lungul celor trei secole de către alfabet, scriere (cu normele şi redacţiile ei) şi limbă, împiedică în mod obiectiv conceperea unui sistem de transcriere unitar valabil pentru cele trei sute de ani – lucru care, în cel mai bun caz, ar fi unul speculativ, dacă nu cumva ar indica o gravă confuzie. În fapt, un astfel de sistem, chiar la interiorul secolului al XVI-lea, de pildă, ar fi dificil de conceput dintr-o perspectivă riguros unitară. Ceea ce se poate concepe şi pune în act, însă, este un sistem coerent de principii de transcriere, care să pună în centrul său limba română, înţeleasă ca sistem unitar şi coerent, dar cunoscînd felurite modalităţi şi aspecte de realizare concretă (sintopice şi sinstratice), totodată interacţional (la nivelul aspectelor sale locale şi sociale, dar şi cu alte sisteme – mai ales modele culturale), şi aflate într-un proces de evoluţie, cu rate proprii.

9. Nevoile și cerințele actului filologico-lingvistic. Faptul că alte categorii de cercetători decît lingviştii, filologii şi-au transcris multe dintre textele care îi interesau şi au obţinut rezultate care funcționează în domeniul lor arată că nevoile acestora se restrîng la obţinerea accesului la un anumit nivel al textului, dar ar putea arăta, deopotrivă, că principiile de transcriere determinate de scopuri științifice au capacitatea de a genera sisteme de transcriere care să satisfacă nevoile întregului proces. Lingviştii, însă, au nevoie imperioasă de obiecte şi instrumente (acelaşi text putînd fi, totodată, atît obiect de cercetare, cît şi instrument de lucru) infinit mai acurate, pe ei interesîndu-i cu deosebire şi aproape exclusiv limba textului (a cărei acuratețe, de altfel – chiar dacă în mod mai puțin sau deloc evident pentru celelalte categorii de cercetători – este singura în măsură să ofere premisele unor analize și interpretări de încredere).

Scopul transcrierii textelor ar putea constitui elementul central şi de reper al unui sistem de transcriere. Fireşte, acest lucru stă astfel în cazul în care scopul este accesul la text, iar accesul este provocat de curiozitatea ştiinţifică (manifestă ca necesitate), cea care vrea să afle adevărul, oricare ar fi el. În acest caz, scopul se întemeiază pe şi este validat şi propulsat de concepţii orientate exclusiv de realitatea obiectului cercetat și de logica gîndirii ştiinţifice.

Avînd în vedere că realitatea cercetată este rezultanta unor procese evolutive şi că doar examinarea acestora – în conjuncţie cu plasarea cercetătorului în epoca respectivă – poate asigura corecta şi ştiinţifica înţelegere a realităţii, una dintre condiţiile imperios necesare este examinarea atentă a factorilor şi proceselor care au guvernat acea evoluţie şi modalităţile de devenire a respectivei realităţi, concluziile extrase fiind impuse de dinamica realităţii cercetate, excluzîndu-se cu stricteţe interferenţele dinspre modalităţile de conceptualizare străine complexului evolutiv cercetat.

10. Realitatea textelor, norma lingvistică și aspectul literar. Admiterea faptului cît se poate de evident că textele nu sînt unitare, adesea nici măcar la nivelul unuia şi aceluiaşi text, nu ar trebui să rămînă lipsită de necesarele urmări, din planul concepţiei şi al acţiunii, adică de recalibrarea în consecinţă a principiilor şi a actului transcrierii. Dar simpla constatare a unei realităţi obiective şi care se impune ca atare simţurilor şi raţiunii nu este suficientă. Este necesar pasul următor, prin care starea realităţii este pusă pe seama cuiva și a ceva, deoarece în funcţie de această atribuire se conturează concepţia teoretică asupra textelor şi comportamentele faţă de ele, cu implicații în ceea ce privește concepţia teoretică asupra evoluţiei limbii române în epocă și asupra cercetării acesteia.

Textele secolelor al XVI-lea sau al XVII-lea, de pildă, sînt un produs istoric, edificat prin participarea, în diacronie, a unei succesiuni de traducători şi copişti-revizori, iar în sincronie probabil prin coprezenţa mai multor scriptori provenind din şcoli şi regiuni diferite. Desigur, obiectivitatea științifică, acuratețea și validitatea metodei impun demonstrarea faptului că, eventual, aceste texte îşi datorează nivelul lingvistic şi întreaga arhitectură exclusiv sau preponderent acestor factori, care, în mod rezonabil, nu pot fi concepuţi ca avînd caracterul unor determinate majore şi fundamentale, cu atît mai puţin unice. Acest lucru ar presupune cu maximă necesitate ca normele lingvistice locale ale vechii române să-şi fi edificat deja norme literare proprii, suficient delimitate încît coocurenţele lor să genereze coliziuni. O astfel de perspectivă de birou, postulează existenţa, nedemonstrată, a unor norme literare dotate cu destulă unitate încît să fie recognoscibile ca atare sub majoritatea aspectelor lor, adică să fie considerate ca atare de către purtători, în măsură să se lupte între ele, adică să deţină stabilitatea şi capacitatea necesare impunerii lor.

În adevăr, lucrurile nu stăteau astfel, realitatea secolelor în discuție fiind destul de diferită. În primul rînd, norma lingvistică era diferențiată prin felurite elemente constituite în particularisme locale. Folosirea intensă și îndelungată a unor uzuri locale și regionale – prin care se concretiza sistemul unitar al limbii române – generaseră aspecte locale și regionale ușor diferențiate. Statutul lor de egalitate, precum și condițiile extralingvistice obiective nu erau de natură să încurajeze procesele de ierarhizare a lor. Apoi lipsea presiunea suficientă necesară dată de anumite nevoi, singurele care conduc la desprinderea din norma lingvistică a unui aspect cult și îngrijit. În consecință lipsea și exercițiul constant în această direcție, în măsură să genereze îndeajuns un astfel de aspect. Aproape legic, în condițiile date, lipseau eforturile de comunicare prin intermediul presupusului aspect. Cu alte cuvinte, eventualele diferențieri diastratice (derivate din cele diatopice și supuse lor, dar impuse de atingerea unui anumit rang de diversificare și specializare a vieții sociale) nu aveau amploarea care să le confere capacitatea de a zămisli un aspect cultivat.

În fapt, actul traducerii va fi cel care va crea presiunile necesare și suficiente asupra normei lingvistice – în special prin intermediul traducătorilor și copiștilor-revizori – care vor genera masa critică necesară declanșării unui astfel de proces. Acesta, însă, este doar primul pas, căile concrete de soluționare a puzderiei de probleme, deducerea sau inducerea de principii fiind încă și mai anevoioasă, mai cu seamă în condițiile complexei fărîmițări sintopice, sinstratice, apoi diacronice, la care se adaugă „disponibilitățile” diferențiate ale grupului felurit de agenți concreți.

În ceea ce priveşte „solemnitatea” actului scrierii, aceasta este o afirmaţie care, înainte de a fi acceptată şi repetată necritic, ar necesita multe eforturi pentru a fi demonstrată, în contextul în care, la tot pasul, atît textele vechi, cît şi observaţiile care stau la îndemîna oricui o contrazic continuu şi abundent.

11. Vechiul aspect literar românesc. Examinarea atentă şi fără prejudecăţi a textelor arată mai degrabă că abia prin astfel de texte începea să apară şi să-şi contureze româna un aspect literar. El era grevat deopotrivă de manifestările normelor lingvistice din care apărea, de desfăşurarea micilor acţiuni care caracterizează procesul de constituire a unui astfel de aspect. Încă nedesprins de norma lingvistică, aspectul literar local (rezultantă şi a impunerii unei variante stratice locale, care putea avea sorginte diatopică) prezenta, în virtutea unităţii de sistem, numeroase elemente comune sau permutabile cu celelalte aspecte. Existenţa acestor variante neocurente, nefrecvente, dar acceptabile pentru o altă normă explică multe dintre coocurenţele formelor concurente şi paralele, într-un text care, dacă ar fi fost reprezentantul unei norme literare constituite, nu avea cum să le suporte. Lucrul este evident şi în cazul „straturilor” de limbă păstrate în unul şi acelaşi text. Reprezentantul unei norme literare constituite (care poate fi presupusă ca ipoteză) nu putea tolera formele necoincidente cu norma sa, deci le-ar fi înlocuit cu corespondentele din norma sa. Faptul că acest lucru nu se petrece înseamnă că încă nu avem a face cu nişte norme literare constituite. Coocurenţa diferitelor forme şi variante fonetice, gramaticale, lexicale a) reflectă unitatea normei lingvistice româneşti; b) marchează faptul că procesul de constituire a normei literare era în curs şi c) arată că procesul de reflecţie, de alegere a formelor concurente era în desfăşurare, „prestigiul” textului anterior sau contemporan avînd doar capacitatea de a îndemna la reflecţie, nu şi la păstrarea unei forme necoincidente cu ceea ce ar apărea într-o normă literară stabilizată.

12. Nivelul grafic al textelor. Realitatea cu care avem a face în cazul vechilor texte românești este dublă: grafică şi lingvistică. Chiar dacă între situaţia reflectată de textele secolului al XVI-lea şi cea din secolul al XVIII-lea există diferenţe sensibile în ceea ce priveşte fixarea şi stabilitatea acelor stadii ale aspectului literar, realitatea acestora era fluctuantă. Cu alte cuvinte, avem a face cu un nivel grafic instabil, nesigur, în formare. Deşi poate contraria, nici nivelul fonetico-fonologic nu era stabil. Textele – nu doar ale secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, dar şi multe din secolul următor – reflectă o situaţie complexă la nivelul sistemului fonetico-fonologic. În primul rînd, notarea limbii în scris permitea observarea ei dintr-o altă perspectivă, oarecum constrîngătoare în ceea ce priveşte unitatea subsistemelor ei. Prezenţa unei vocale palatale sau a alteia, într-unul şi acelaşi complex sonor avînd un anumit sens şi o anumită valoare, este mai mult decît tolerabilă, de vreme ce nu afectează funcţia de comunicare. Chiar astfel, însă, scrierea tinde în mod natural să elimine astfel de deosebiri, caracteristice vorbirii. Imaginea asupra vorbirii, reflectată de oglinda scrierii, îndemna la felurite corecţii; nivelul grafic încerca să se constituie pe bazele care îi sînt proprii (dar nu şi vorbirii), tinzînd către nivelul de finitudine caracteristic imaginii grafice. Scrierea tindea cu tărie să reordoneze sistemul în funcţie de derivatele principiului ei constitutiv şi esenţial (identitatea totală cu sine, imuabilitatea). La toate acestea, iniţial cu putere, apoi cu rang de interferenţă, se adaugă influenţele ortografice ale modelelor culturale străine, și acelea clădite pe baze principiale de aceeași natură.

13. Nivelul lingvistic al textelor. În ceea ce priveşte nivelul lingvistic, lucrurile cele mai importante se petrec, desigur, la nivel fonetico-fonologic. Cu toate că sistemul limbii române avea un mileniu de cînd se manifesta ca entitate structural-funcţională, dată fiind situaţia existenţei mai multor regiuni şi centre, norma lingvistică nu era unică. Norma literară în formare se întemeia în mod firesc pe norma lingvistică, dar realitatea fonetică a celei dintîi nu putea deţine, nici măcar la început, unitatea şi coerenţa la care, regional, ajunsese cea de-a doua. Astfel se face că, destul de multă vreme, tendinţele centripete ale scrierii se lovesc de şi forţează ezitările şi căutările caracteristice formării normei literare. Lupta dintre formele normei lingvistice, pe de o parte, tendinţele de disciplinare ale scrierii, de cealaltă constituie un complex oscilatoriu, care se reflectă atît în plan fonetic, cît şi în plan grafic. Tendinţele: a) de a nota vorbirea întocmai; b) de a o standardiza în scris, apoi c) de a standardiza scrierea, intră în coliziune generînd un complex extrem de complicat. La toate acestea se adaugă uneori reflecţiile asupra limbii şi asupra scrierii, urmate de tentaţiile de a duce lucrurile într-o anumită direcţie, accentuat regională, mai ales, şi unificatoare, sporadic.

Elementele mai sus schiţate se află într-o conjuncţie inextricabilă, înţelegerea lor şi soluţionarea situaţiei astfel create îndemnînd la reflecţii asupra rezultatelor ce pot apărea ca urmare a aplicării diferitelor tipuri de acţiune asupra textelor vechi româneşti, în relaţie cu scopurile transcrierii.

 

II. Reconsiderarea perspectivelor

14. Între mize și știință. Elementul care afectează poate cel mai mult înţelegerea corectă a lucrurilor şi a proceselor reflectate de vechile texte românești este intervenţia şi influenţa mizelor. Mizele grevează orice proces evolutiv deoarece sînt pe deplin lipsite de capacitatea de a se integra în complexul organic al unor procese care nici nu cuprind, nici nu generează mize. Fiind factori externi perturbatori, intervenţii străine într-un organism cu care nu au nimic a face, ele sînt parazitare. De aceea, cu excepţia situaţiei în care miza este neinterferenţa însăşi, cînd se are în vedere ca lucrurile şi procesele să fie lăsate în cursul lor firesc (de fapt, cînd organismul luptă cu elementele care i-ar distruge integritatea, identitatea şi continuitatea evolutivă), astfel de deziderate sînt incongruente cu procesul științific, acesta putînd avea scopuri, dar nu mize.

Datorită unor cauze profunde, chestiunea nu este una simplă. Chiar dacă, în general, mizele par a fi generate de componenta ideologică, mînată de voinţa umană, în realitatea profundă ele sînt, de regulă, efecte secundare nocive, datorate esențial neînţelegerii (unei situaţii complexe, complicate, dificile, dinamice, polimorfe, polifuncţionale etc., iar uneori inexistente ca atare) realităţii ca premisă, rezultat, stare şi proces.

Probabil că lucrurile care au stînjenit emergența imaginii corecte a limbii vechi s-ar putea datora la trei seturi de cauze principale.

a) S-a considerat că datoria filologului ar fi de a scoate din manuscrise cărți frumoase și, eventual, exemplare, orientative sau care dau de gîndit în direcția „recuperării”, sub raportul limbii. În consecință, filologul a fost tentat să înlăture „accidentul”, ceea ce ar strica aspectul „curat” al limbii textului și – poate chiar cu deosebire – ceea ce ar leza „unitatea” limbii române, la nivelul aspectului ei literar (nu ne referim, desigur, la corectarea tacită a omisiunilor de litere, a greșelilor flagrante etc., ci la cosmetizarea textului înainte de a-l fi oferit – eventual ca model – publicului). Considerentele care voiau să arate frumusețea și unitatea limbii române vechi, bogăția și varietatea mijloacelor ei de exprimare, precum și continuitatea unității de la perioada veche la cea modernă a aspectului literar constituie deziderate și mize pure;

b) S-a avut în vedere, pentru aceste texte, un public prea larg și, mai cu seamă, diferit de cel propriu lor. În majoritatea cazurilor, ele nu au public în sensul larg al cuvîntului (cel doritor să citească Psalmii nu apelează la vechile Psaltiri, comportamentul acesta fiind indubitabil singurul corect). De aceea, filologul – cu toată sincera sa încîntare, nu doar profesională, față de text, dar cu siguranță neconcordantă la nivelul cauzelor cu proiectata încîntare a publicului – a tentat adesea compromisul, vizînd mai degrabă un public larg, decît pe cel de specialiști (dotați cu mijloacele de a accede la text, dar și intuind acest comportament, fapt care îi face captivi ai unui soi de sisifică nostalgie față de manuscris). Sub acest aspect, principalul destinatar al corpusului de față – cel puțin în intenție – nu este „cititorul de azi”, ci lingvistul de azi, nu cititor pur și simplu de text, ci istoric în toate sensurile (al limbii, al culturii, al cutumelor și al instabilității, al vremurilor, al oamenilor și al faptelor și comportamentelor lor). De aceea, nu s-a urmărit ușurința de a citi – prețul ei fiind inacceptabil: pierderea tocmai a limbii și a scrierii de atunci. Altminteri, edițiile de vulgarizare, adaptate publicului larg, pot urma ediției științifice, filologico-lingvistice.

c) În felul acesta s-a creat un cerc vicios. Primele transcrieri au avut în vedere exclusiv textul de transcris, mai degrabă în lipsa unor studii teoretice prealabile. Studiile teoretice care au urmat (de paleografie, de dialectologie istorică, de istoria limbii) s-au făcut în lipsa unui corpus de texte, în cel mai bun caz ca urmare a „sondării” mai multor texte, eventual pe baza unora dintre edițiile existente, cu rezultate în consecință. Edițiile care au urmat s-au călăuzit după respectivele studii, context în care remedierea situației rezultate devine tot mai plină de anevoințe.

15. Posibila soluție. Cele de mai sus sintetizează situaţia şi dificultăţile legate de aflarea şi punerea la lucru a unui sistem de transcriere adaptat situaţiilor existente în vechile texte româneşti şi acceptat de către lingviştii şi filologii români.

Singurul element care ar putea plasa acest sistem pe o poziţie care să nu implice subiectivitatea sau felurite forme de compromis ar fi aşezarea sa pe baze raţionale. Principiul raţionalităţii ar sprijini unicul scop al efortului: aflarea adevărului în ceea ce priveşte relaţia dintre nivelele grafic şi fonetico-fonologic al limbii române, reflectate de respectivele texte, dimpreună cu consecinţele acestei relaţii.

De aici ar decurge încă un lucru care ar trebui ţinut treaz, şi anume că, nici măcar nivelul grafic, şi nici cel fonetico-fonologic nu erau fixe sau fixate. Astăzi poate fi uşor tulburător şi chiar contraintuitiv să se scrie un cuvînt în două sau mai multe feluri, iar notaţiile acelea să redea două imagini grafice pentru acelaşi complex sonor sau două imagini grafice cu două complexe sonore, pentru acelaşi cuvînt. Oricît de disonant ar fi acest lucru, însă, neuitînd scopul transcrierii şi liberi de mize (în mod imperios, desigur, procesul ar trebui să fie liber de orice miză), lingviştii şi filologii ar trebui să redea grafiile acelea ca atare, întrucît ele reprezintă nişte realităţi. Cum se interpretează şi înţeleg acele realităţi şi ce urmează apoi este o chestiune care nu priveşte procesul de aflare a adevărului şi de care acesta nu trebuie să se preocupe, căci, odată luată decizia aflării adevărului, procesul nu trebuie să se desfăşoare orientat de proiecţiile posibilelor consecinţe ale aflării adevărului. Rămîne ca procesul să fie reluat apoi de cei care construiesc în continuare cu materia primă oferită de către lingviştii şi filologii paleografi.

 

III. Descoperirea corpusului

16. Căile de acțiune. Avînd în vedere toate considerentele și scrupulele mai sus enunțate, precum și constrîngerile care decurg din acestea, echipa care a lucrat la Corpusul electronic al textelor vechi românești (CETRV) (1521-1640) a tratat fiecare text al corpusului ca pe un element al unei structuri a cărei organicitate și sistemicitate este dată de faptul că textele sînt scrise în limba română (dar nu absolut întotdeauna de către români), cu alfabet chirilic (dar nu la fel aplicat la nivelul tuturor detaliilor).

Pe calea transcrierii, corpusul încearcă să ofere o imagine acurată asupra limbii reflectate de către texte, cu minimum de intervenții din partea editorilor. Totodată, se încearcă redarea normei textului (atît cît era), adică, dincolo de unele principii – dar și acelea suplu relaționate cu textele concrete –, nu există o normă a corpusului.

În funcție de situație, fiecare text a fost văzut ca produs mai mult sau mai puțin relaționat cu alte produse ale epocii, scrise (de obicei în urma unui act de traducere) în limba română. Desigur, textele nu provin din zone supuse acelorași influențe culturale, nu au același autor, nu reprezintă aceeași normă lingvistică, nici același grad de edificare a aceluiași aspect cult, nu caută și nu presupun vreo unitate, nu dau semne că ar asculta de o presupusă unitate ori că ar face eforturi comune în direcția constituirii unei unități. În aceste condiții, nu varietatea lor lingvistică și grafică este de mirare, ci unitatea lor ar fi uluitoare.

Am considerat că unitatea limbii române, cea temporală, și identitatea alfabetului folosit nu puteau avea drept consecință imediată, rapidă și în cadrul procesului incipient de construcție a acestor texte: a) dispariția particularităților regionale și culturale (adică a elementelor și factorilor constitutivi ai istoriei concrete și particulare a regiunii respective); b) apariția unei norme literare unitare (adică a unui sistem lingvistic supraordonat, care să șteargă orice urmă a evoluției lingvistice diferențiate, de pînă atunci); și c) a unei ortografii unitare (adică a unui sistem de transcriere adoptat și funcțional pentru toate segmentele geografice ale unei comunități întinse, concretizate în modalități diferențiate, lipsite de capacitățile de comunicare intensă cerute unui astfel de proces).

Uneori, criteriile, pe de o parte, care par a fi călăuzit pe scriptori, de cealaltă, care au fost avute în vedere de către cei care au transcris astăzi aceste texte, intră în astfel de coliziuni încît devine imposibilă luarea unei decizii care să confere soluției caracter indubitabil sau de încredere. Adeseori, într-un fel sau în altul, păstrînd judecata obiectivă, prevalează un considerent, un criteriu, un raționament, cu nimic mai valid sau mai invalid decît un altul, tot de atîtea ori deciziile avînd aparența arbitrariului. Această aparență decurge din faptul că, neurmînd doar un singur criteriu, neaducînd în poziție supremă un anumit criteriu (întrucît nu există temeiuri – desigur, cu excepția îmbrățișării unor mize), încercînd să reflecte o realitate incongruentă și în curs de agregare, transcrierea ajunge să urmeze unele dintre căutările scriptorilor.

Fără a face transliterație, acolo unde mizele fonetico-fonologice nu erau imperioase – în sensul modificării limbii textelor – am oferit cititorului posibilitatea de a deduce transcrierea.

Nu am luat decizii reducționiste în situațiile în care două sau mai multe posibilități de notare a rostirii erau valide, mai ales întrucît am considerat că erau cazuri ce nu permiteau luarea unei decizii unice, rostul corpusului fiind cunoașterea textelor în toată complexitatea lor lingvistică, nu normarea acestora. De aceea nici nu am intervenit în texte, aducînd limba în prezent, fie că era vorba despre fonetisme, sau despre nivelul gramatical. În cele din urmă, așa cum este ea, transcrierea textelor corpusului reflectă realitatea textelor acelei epoci (ele avînd mai degrabă un nivel grafic, decît unul ortografic), inconsecvențele, incoerențele, lipsa de unitate etc., fiind doar o reflecție a acelei realități, pe care autorii transcrierilor doar și le-au asumat cu onestitate, în virtutea concepției pînă acum schițate.

17. Soluțiile aplicate. În cazul în care nu am avut acces la întregul text facsimilat, am folosit edițiile deja existente.

Interesante pentru istoricul limbii, fonetician și dialectolog, grafiile fonetice apar acolo unde, în mod vădit, frecvența lor reflectă o anumită opțiune a scriptorului. Am considerat că nu au nimic supărător în ele de vreme ce reflectă o realitate (nu mereu revolută), iar utilizatorul (mai cu seamă român) își poate da seama imediat de corespondentul actual.

În cazul textelor bilingve (cu dispunere paralelă ori intercalată), se realizează transcrierea cu alfabet latin doar a conținutului românesc; porțiunile redactate în altă limbă nu sînt marcate în versiunea transcrisă.

În cazul în care cuvintele străine aparțin textului românesc – fără ele nefiind posibilă păstrarea integrității formale și logice a textului –, ele se mențin în transcriere, marcate cu italice.

În ceea ce privește greșelile de scriere flagrante și elementele de brahigrafie caracteristice fiecărui text în parte, editorii au corectat sau întregit fără a mai agresa vizual încărcînd textul cu semne de editor, considerînd că măcar în unele privințe (imposibilitatea istorică a anumitor forme și evidența cuvîntului prescurtat) unitatea prezentului poate compensa lipsa de unitate a trecutului. Abrevierile uzuale (prin siglă, suspensie, contragere, suprascriere) au fost întregite strict după norma scrierii.

Altminteri, intervențiile editorilor, în cazurile în care necesitatea întregirilor este impusă de omisiuni de litere sau grupuri de litere, dar situațiile nu sînt la fel de limpezi sau de univoce precum în cazurile precedente, avertizează cititorul prin croșete simple. Întregirile se realizează pînă la limita unui cuvînt (formă gramaticală), în cazul în care nu există posibilitatea unor interpretări multiple și, în consecință, posibilitatea mai multor variante de întregire.

Un cuvînt fragmentar la finalul unei pagini (care continuă pe pagina următoare) se întregește pe pagina pe care începe.

Porțiunile greu lizibile sau ilizibile și cele din categoria lipsei materiale se marchează prin paranteze drepte ce încadrează puncte de suspensie „[...]”.

Titlurile, incipiturile, precum și orice segment de text asimilat unui titlu se scriu cu litere aldine.

În lipsa unor evidențe grafice în text, substantivele referitoare la divinitatea iudeo-creștină se scriu cu majusculă, potrivit principiului simbolic (Domnul, Zeul, Dumnezeu); nu urmează această regulă pronumele care trimit la același referent (el, acesta, -l etc.).

Semnele numerale (slove-cifre chirilice) se transcriu cu cifrele arabe corespunzătoare.

 

 

 

Alexandru Gafton și Adina Chirilă