Floarea darurilor

Colaționare: Roxana Vieru

Prezentare text: Bogdan Țâra

Traducere prezentare: Adina Chirilă

 

Carte populară, de origine italiană, care „ilustrează preferința pentru compozițiile alegorice și religioase cu caracter esențial moralizator și didactic ale umanismului renascentist” (Moraru 1996: 15). Deși a circulat mult în spațiul românesc, din secolul al XVI-lea s-a păstrat un singur manuscris al Florii darurilor, găsit la Putna și achiziționat de Biblioteca Academiei Române în 1959, unde se află sub cota ms. rom. 4620.
Textul putnean este o copie bilingvă slavo-română, făcută după un arhetip tradus din greacă ori după un intermediar slav necunoscut (v. Moraru 1996: 37-70).
Codicele miscelaneu întocmit la Putna este un volum in 4º de 627 file, cu dimensiunile  de circa 210 x 155 mm, pe fiecare pagină fiind scrise, de regulă, 18 rînduri. Manuscrisul Florii darurilor se află în partea finală a codicelui, de la fila 457 la 627, și este scris pe hîrtie sileziană, cu filigran reprezentînd două tipuri de mistreț. „Textul bilingv, slavon (de redacție sîrbocroată cu elemente ucrainene) și românesc, este scris cu cerneală brună-închis, pe alocuri mai decolorată – partea slavonă, respectiv cu cerneală roșie (chinovar) – versiunea românească, dar și titlurile slavone” (Moraru 1996:23). Caligrafia copiei ajunse pînă la noi trădează o mînă bine deprinsă cu scrisul ( v. mai mult la Mareș 1983: 222-230; Moraru 1996: 20-24).
Despre data la care s-a făcut copia manuscrisului de la Putna s-au emis mai multe ipoteze. Părerea cea mai convingător argumentata aparține lui Al. Mareș, care susține, pe baza unui examen filologic riguros, că textul datează din perioada 1592 – 1604 (v. Mareș 1983: 222-227; Gheție / Mareș 1985: 384). Autoarea ediției critice a Florii darurilor susține, cu argumente suplimentare,  un punct de vedere asemănător ( v. Moraru 1996: 24-31).
Referitor la localizarea traducerii acestei cărți populare, s-au exprimat, de asemenea, mai multe opinii. Cea mai amplă și minuțioasă investigație privitoare la acest subiect aparține Alexandrei Moraru (v. Roman-Moraru 1982: 263-316; Moraru 1996: 31-37). Constatînd existența a trei straturi de limbă în manuscrisul Florii darurilor din secolul al XVI-lea, care aparțin zonelor Banat-Hunedoara, Moldovei de Nord și Munteniei, autoarea ajunge la concluzia că „ cea mai veche versiune (originalul traducerii sau nu) venea din părțile Banatului - Hunedoarei” (Roman-Moraru 1982: 315). Așadar, „versiunea moldovenească din ms. rom. 4620 conservă o traducere de proveniență bănățeană-hunedoreană preluată printr-un intermediar muntenesc” (Gheție / Mareș 1985: 387).
Chiar dacă s-au vehiculat cîteva nume, două fiind menționate și în manuscris, nici persoana traducătorului, nici a copistului n-au putut fi identificate convingător pînă acum. Se pare, totuși, că ieromonahul Ioan de la mănăstirea Putna ar putea fi copistul, dacă nu cumva a fost doar beneficiarul textului, care a susținut material realizarea manuscrisului (v. Gheție / Mareș 1985: 385; vezi mai pe larg Roman-Moraru 1982: 313; Mareș 1983: 227-228).
Cu toate că s-a bucurat de o larga circulație între români, fiind copiată și tipărită de mai multe ori, o ediție critică a acestei cărți populare, în care se valorifică cel mai vechi manuscris cunoscut pînă acum al versiunii românești a Florii darurilor, s-a realizat abia în 1996: Floarea darurilor. Text stabilit, studiu filologic și lingvistic, glosar de Alexandra Moraru, în Cele mai vechi cărți populare în limba română, I, București, Editura Minerva, 1996, p. 13-193.
Pentru varianta digitizată a Florii darurilor am utilizat, ca text de bază, ediția critică publicată de Alexandra Moraru. În acest scop, am colaționat textul transcris cu litere latine cu originalul scris în alfabet chirilic și am reveni, ori de cîte ori a fost cazul, asupra interpretării unor slove din perspectiva normelor de transcriere stabilite pentru toate textele incluse în Corpusul electronic.

BIBLIOGRAFIE

Cartojan, N. 1928: Fiore di virtù în literatura românească, în „Analele Academiei Române”, Mem. Secț. lit., seria III, tom IV, nr. 2, p. 85-198.
Cartojan, N. 1929: Cărțile populare în literatura românească, vol. I;  vol. II 1938, București.
Chivu, Gheorghe / Costinescu, Mariana 1974: Bibliografia filologică românească. Secolul al XVI-lea, București.
Chițimia, I. C. / Simonescu, Dan 1963: Cărțile populare în literatura românească, I – II, București.
Gheție, Ion / Mareș, Al. 1985: Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, p. 381-392.
Mareș, Al. 1983: Cea mai veche versiune românească a Florii darurilor, în „Limba română”, XXXII, nr. 3, p. 222-230.
Moraru, Alexandra 1996: Floarea darurilor. Text stabilit, studiu filologic și lingvistic, glosar de ~ , în Cele mai vechi cărți populare în limba română, I, București, Editura Minerva, p. 13-193.
Moraru, Mihai / Velculescu, Cătălina 1976-1978: Bibliografia analitică a cărților populare laice, vol. I – II, București. 
Olteanu, Pandele 1968: „Fiore di virtù” dans les versions slaves traduites du roumain, în „Romanoslavica”, XVI, p. 273-304.
Panaitescu, P. P. 1965: Începuturile și biruința scrisului în limba română, București. 
Roman-Moraru, Alexandra 1982: Cea mai veche versiune românească a Florii darurilor. Filiație și localizare, în Cele mai vechi texte românești. Contribuții filologice și lingvistice, coord. Ion Gheție, București, p.263-316.
Smochină, N. N. / Smochină, N. 1962: O traducere românească din secolul al XV-lea a cărții „Floarea darurilor”, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXX, nr. 7-8, p. 714-724.
Vîrtosu 1968: Paleografia româno-chirilică, București, Editura Științifică.