Codicele Voronețean

Transcriere: Alexandru Gafton

Prezentare text: Bogdan Țâra

Traducere prezentare: Adina Chirilă

 

Text religios, păstrat în manuscris. Este una dintre cele mai vechi încercări de traducere a Apostolului în limba română.
Se află la B.A.R., cota ms. rom. 448. A fost găsit de prof. Gr. Crețu la Mănăstirea Voroneț, în 1871, și a fost donat Bibliotecii Academiei Române, în 1883, de prof. univ. I. G. Sbiera.
Cu excepția lui Gr. Crețu, care credea că avem a face cu autograful traducătorului (Crețu 1886: 7-10), ceilalți cercetători susțin că textul găsit la Voroneț este o copie după o traducere românească mai veche cu cîteva decenii sau chiar secole (v. sinteza discuțiilor despre acest subiect la Costinescu 1981: 8, 16-20).
Originalul după care s-a făcut traducerea românească nu a fost identificat cu precizie. I. G. Sbiera considera ca ar putea fi o versiune grecească, dar Gr. Crețu, Bohuš Tenora ș.a. susțin că traducerea s-a făcut după un original slav (Crețu 1886: 7-10; Tenora 1914: 146-221). După 1885, cînd a fost descoperită versiunea tipărită de Coresi, la 1567, a Lucrului apostolesc, M. Gaster, N. Iorga, N. Drăganu și Al. Rosetti au susținut că avem a face cu un text copiat după această tipăritură, dar alții, dimpotrivă, cred ca diaconul Coresi a folosit textul rotacizant în cartea pe care a tipărit-o la Brașov. Există și cercetători (Gr. Crețu, Șt. Pașca și N. Corlăteanu) care consideră că între cele două texte nu există nici o legătură. În sfîrșit, G. Mihăilă crede că atît Codicele Voronețean, cît și Lucrul apostolesc, tipărit de Coresi, derivă din aceeași traducere care a stat la baza Codicelui Bratul, semnalată de P. P. Panaitescu în 1960. După o temeinică investigație, Mariana Costinescu ajunge la concluzia că „textul Codicelui Voronețean a rezultat din revizuirea traducerii comune prin punerea la contribuție a unei versiuni slavone de Apostol, ca și cea cu care s-a colaționat Apostolul coresian, diferită de modelul slavon originar”  (Costinescu 1981: 59).
„Manuscrisul, in-8º, conține 85 de file întregi și o filă (86) din care s-a păstrat numai colțul superior stîng”, cu dimensiunile de 15,7 cm. x 10,1 cm. Filele nu au fost numerotate de copist. „Cele 86 de file conțin un fragment din Faptele apostolilor, de la capitolul 18, versetul 14, pînă la sfîrșit (filele 1 ͬ - 53 ͮ ), epistola lui Iacob (55 ͬ - 67 ͮ ), prima epistolă a lui Petru, în întregime (69 ͮ - 82 ͬ ), și a doua epistolă a lui Petru pînă la capitolul 2, versetul 9 (84 ͮ - 86 ͮ ). Toate cele trei epistole sînt precedate de cîte o introducere rezumativă (Iacob: 54 ͬ - 55 ͬ ; I Petru: 67 ͮ - 69 ͮ ; II Petru: 82 ͮ - 84 ͮ )” (Costinescu 1981: 13). Codicele este scris cu semiunciala specifică secolului al XVI-lea, fără pauze între cuvinte (scriptio continua), pe hîrtie semilucioasă, de proveniență sileziană, cu cerneală neagră (textul propriu-zis, modificările și completările) și roșie (indicațiile tipiconale, titlurile și inițialele majuscule). Sînt cîte 14 rînduri pe fiecare pagină, cu excepția paginii 107, care conține 13 rînduri (v. Costinescu 1981: 12-16, unde se dau și alte informații referitoare la starea morfologică a manuscrisului, la forma și dimensiunile grafemelor, la însemnările marginale etc.). Filigranul hîrtiei este mistrețul.
Datarea acestei scrieri a generat numeroase discuții și controverse. Cercetătorii români și străini, întemeiați pe argumente lingvistice și de istorie socioculturală, au susținut păreri diferite atît în legătură cu vremea în care s-a făcut traducerea, cît și cu timpul în care s-a efectuat copia găsită în 1871. Despre originalul Codicelui Voronețean, s-a afirmat că ar fi fost tradus între secolele al X-lea și al XVI-lea (vezi bibliografia și prezentarea critică a opiniilor referitoare la această problemă la Costinescu 1981: 8-11, 20-45; Gheție / Mareș 1985: 26-28, 38-40, 196-198). Și în privința datării copiei ajunse pînă astăzi au existat păreri divergente, dar intervalul în care s-ar fi putut face copia se limitează la secolele al XV-lea – al XVI-lea. Limba scrierii, grafia și caracteristicile hîrtiei, îndeosebi filigranul, au oferit argumente mai convingătoare pentru stabilirea timpului în care s-a copiat textul. Esențial în această privință este studiul filigranologic, pe baza căruia Al. Mareș a stabilit că respectiva copie s-ar fi putut face în intervalul 1563 – 1583 ( Mareș 1982: 41-50).
Localizarea textului găsit la Voroneț a generat, de asemenea, multe discuții și păreri divergente, care nu s-au încheiat nici în prezent. Bazați mai cu seamă pe argumente lingvistice și de istorie socioculturală sau ecleziastică, cercetătorii au considerat că această scriere ar fi fost copiată în Maramureș, în Bihor, în Crișana, în sudul Transilvaniei,  în sud-vestul Transilvaniei (Hunedoara-Banat), în nord-vestul sau în nord-estul Transilvaniei (la Bistrița), în Bucovina, în Moldova, chiar și în sudul Dunării (la Ohrida) (vezi istoricul discuțiilor pe această temă la Costinescu 1981: 10-11, 25-45; Gheție / Mareș 1985: 26-28). Împărtășind punctul de vedere exprimat de Ion Gheție, în favoarea căruia aduce argumente suplimentare, Mariana Costinescu ajunge la concluzia, împărtășită și de I. Gheție (v. Gheție 1981: 162-163; Gheție 1982 b: 238-246, Gheție / Mareș 1983: 197), că „manuscrisul este o copie efectuată în Moldova , după o traducere alcătuită în partea sud-vestică a țării” (Costinescu 1981: 45. G. Ivănescu respinge această părere, susținînd, în continuare, originea maramureșeană a textelor rotacizante (Ivănescu 1989: 15-52).
Și în legătură cu persoana traducătorului și a copistului s-au emis mai multe ipoteze. N. Iorga (1904) și N. Drăganu (1914) credeau că ar putea fi „un cleric maramureșean, adept al husitismului” (Gheție / Mareș 1983: 198). Mai tîrziu, identificînd unele fapte de limbă neromânești în textul Codicelui, N. Drăganu (1924, 1938) susține că ar fi un sas, iar Șt. Ciobanu (1941) crede că ar putea fi un rus ori un ucrainean. Mariana Costinescu aduce argumente în favoarea ipotezei că traducătorul ar putea fi „un român sau un bun cunoscător al limbii române, eventual de confesiune occidentală: reformată, catolică sau husită” (Costinescu 1982: 86), iar „copistul este un moldovean, dacă admitem că, așa cum se întîmplă de obicei, zona în care se copiază textul coincide cu regiunea din care provine scribul” (ibidem, 87).
În funcție de datarea și localizarea textelor rotacizante, cercetătorii au atribuit inițiativa traducerii acestor scrieri în limba română fie unor nevoi interne (necesități didactice și intenția de emancipare religioasă), fie unor influențe religioase externe: bogomilism, catolicism, husitism, luteranism. Supunînd unui examen critic ipotezele anterioare, Mariana Costinescu pledează pentru „atribuirea traducerii originale a Codicelui Voronețean unui curent cultural-religios de tip occidental, reformat, dacă prototipul datează din secolul al XVI-lea, catolic sau husit, dacă acesta s-a alcătuit înainte de 1500”, dar nu exclude nici ”explicația prin factori interni a traducerii” (Costinescu 1981: 84).  În privința copiei, autoarea afirmă că a fost făcută pentru a fi citită în biserică, „ceea ce înseamnă că nu avem a face, în mod obligatoriu, cu o inițiativă reformată” (Costinescu 1981: 82-83).
Până în prezent, Codicele Voronețean a beneficiat de două ediții academice: Codicele Voronețean, cu un vocabulariu și studiu asupra lui de Ion al lui G. Sbiera, Cernăuți, 1885 și Codicele Voronețean. Ediție critică, studiu filologic și studiu lingvistic de Mariana Costinescu, București, Editura Minerva, 1981.
Pentru varianta digitizată a Codicelui Voronețean am utilizat, ca text de bază, manuscrisul. 

BIBLIOGRAFIE

Chivu, Gheorghe / Costinescu, Mariana 1974: Bibliografia filologică românească. Secolul al XVI-lea, București.
Candrea, I.-A. 1916: Psaltirea Scheiană, comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII traduse din slavonește, vol. I, București, p. XCII-XCIV.
Ciobanu, Ștefan 1947:  Istoria literaturii române vechi, vol. I, București.
Corlăteanu, N. 1960: În jurul unei controverse filologice (Raporturile dintre „Codicele Voronețean” și „Lucrul apostolesc” al lui Coresi), în „Studii și cercetări lingvistice”, nr.3, p. 443-457.
Costinescu, Mariana 1981: Codicele Voronețean. Ediție critică, studiu filologic și studiu lingvistic de  ~ , București, Editura Minerva.
Crețu, Gr. 1886: „Codicele Voronețean”, cu un vocabulariu și studiu asupra lui de I. al lui G. Sbiera. Critică, București, p. 7-10; republicat în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, III, 1891, vol. VI, p. 145-158.
Drăganu, N. 1914: Două manuscripte vechi, Codicele Todorescu și Codicele Marțian. Studiu și transcriere, București, Editura Academiei Române.
Gafton, Alexandru 2003: Studiu filologic, în Codicele Bratul. Ediție de text de ~ , Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, p. IX-CXII.
Gheție, Ion 1968: Maramureșul anilor 1500, patrie a textelor rotacizante?, în „Limba română”, XVII, nr. 3,  147-182.
Gheție, Ion 1975: Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei.
Gheție, Ion 1976: Moldova și textele rotacizante, în „Limba română”, XXV, nr. 3, p. 257-268.
Gheție, Ion 1981: Maramureșul și textele rotacizante, în „Limba română”, XXX, nr. 2, p. 155-164.
Gheție, Ion 1982 a: Contribuții la localizarea psaltirilor românești din secolul al XVI-lea, în Cele mai vechi texte românești. Contribuții filologice și lingvistice, coord. Ion Gheție, București, p.147-182.
Gheție, Ion 1982 b: Banatul și textele rotacizante, în „Limba română”, XXXI, nr. 3, p. 238-246. 
Gheție, Ion / Mareș, Al. 1974: Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, București.
Gheție, Ion / Mareș, Al. 1985: Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică.
ILRL 1997: Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), de Gheorghe Chivu, Mariana Costinescu, Constantin Frâncu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru și Mirela Teodorescu, coordonator Ion Gheție, București, Editura Academiei Române.
Iorga, N. 1904: Istoria literaturii religioase a românilor pînă la 1688, București, Editura Socec.
Ivănescu, G. 1980: Istoria limbii române, Iași, Editura Junimea.
Ivănescu, G. 1989: Studii de istoria limbii române literare, Ediție îngrijită și Postfață de Al. Andriescu, Iași, Editura Junimea, p.15-52.
Mareș, Al. 1976: „Apostolul” Iorga și cele mai vechi versiuni românești ale „Apostolului”, în „Limba română”, XXV, nr. 5, p. 505-513.
Mareș, Al. 1982 a: Originalele primelor traduceri românești ale Tetraevanghelului și Psaltirii, în Cele mai vechi texte românești. Contribuții filologice și lingvistice, coord. Ion Gheție, București, p.183-205.
Mareș, Al. 1982b: Datarea Codicelui Voronețean, în LR, XXXI, nr.1, p.41-50.
Mihăilă, G. 1972: Observații asupra manuscrisului slavo-român al popii Bratul (1559-1560), în Studii de limbă literară și filologie, II, p. 301-345. 
Panaitescu, P. P. 1965: Începuturile și biruința scrisului în limba română, București. 
Pașca, Șt. 1957: Probleme în legătură cu începutul scrisului românesc. Versiuni românești din secolul al XVI-lea ale „Apostolului”, în „Cercetări de lingvistică”, II, p. 47-95.
Rosetti, Al. 1958: Despre raportul dintre „Codicele Voronețean” și „Apostolul” diaconului Coresi, în Omagiu lui Iorgu Iordan, [București], Editura Academiei.
Rosetti, Al. 1961:  Din nou despre raporturile dintre Codicele Voronețean și Apostolul diaconului Coresi, în LR, 1961, nr. 2, p. 133-134.
Rosetti, Al. 1986: Istoria limbii române, I. De la origini până la începutul secolului al XVI-lea. Ediție definitivă, București.
Sbiera 1885: Codicele Voronețean, cu un vocabulariu și studiu asupra lui de Ion al lui G. Sbiera, Cernăuți.
Tenora, Bohuš 1914: Űber die kirchenslavische Vorlage des Codice Voronețean, în Mitteilungen des Rumänischen Instituts an der Universität Wien, Herausgegeben von W. Meyer-Lűbke, I, Heidelberg, p. 146-221.